Un călugăr budist, aflat în căutarea iluminării, a construit o statuie a lui Buddha, pe care apoi a acoperit-o cu aur. Mulţumit de produsul muncii sale, a purtat-o cu sine oriunde a mers, toată viaţa sa.

La un moment dat, călugărul a ajuns într-un templu în care fiecare călugăr avea câte o statuie aurită a lui Buddha, extrem de asemănătoare cu propria lui statuie.

Atunci când a vrut să îi aducă lui Buddha o ofrandă, călugărului nu i-a plăcut ideea că fumul frumos mirositor va ajunge şi la celelalte statuete. Dorea să fie clar că ofranda e doar pentru Buddha al său. Atunci, a făcut un fel de tub, prin care a captat fumul şi l-a orientat numai spre nările propriei statuete.

A reuşit – nici un fir de fum nu a ajuns la ceilalţi Buddha din templu. Dar, când a îndepărtat tubul, a văzut că statueta lui avea nasul negru de la fum. Oricât de mult a încercat, nu a mai putut să şteargă vreodată acea murdărie, urmă a propriului egoism.