loading...
Horoscop Berbec
Berbec
Horoscop Taur
Taur
Horoscop Gemeni
Gemeni
Horoscop Rac
Rac
Horoscop Leu
Leu
Horoscop Fecioară
Fecioară
Horoscop Balanţă
Balanţă
Horoscop Scorpion
Scorpion
Horoscop Săgetător
Săgetător
Horoscop Capricorn
Capricorn
Horoscop Vărsător
Vărsător
Horoscop Peşti
Peşti
ClubMistic.ro
Altfel despre Zodii
Zodiile si Sexul
Zodii si Cadouri
Zodiile si Moda

Articol citit de 8041 ori.
Rodney Collin - Teoria influenţei celeste (II - Evoluţia omului)

 curcubeu legea lui sapte

6. Legea lui Şapte şi viaţa omului

 

Pe lângă legea referitoare la acţiunea celor trei forţe, care am văzut că poate da naştere la şase procese diferite, în funcţie de modul de îmbinare a celor trei forţe, există o altă lege fundamentală care guvernează orice cosmos; este o lege pe care o putem numi a octavelor, deoarece susţine că fiecare proces care are loc într-un cosmos se desfăşoară conform unei scheme care presupune străbaterea a şapte etape distincte, a opta etapă marcând revenirea la punctul de plecare, dar pe un nivel superior, şi posibilitatea iniţierii unei alte octave. Pe parcursul desfăşurării procesului există două perioade în care apare pericolul devierii de la direcţia dorită sau uitării scopului iniţial, perioade numite hiatusuri.


Şi acest tip de proces poate fi regăsit în majoritatea tradiţiilor. Creaţia lumii în viziunea creştină, desfăşurată în şapte zile, este un astfel de proces. Gama muzicală are şapte note. Săptămâna are şapte zile. Anticii Macrobius şi Proclus vorbeau de trecerea sufletului, înainte de întrupare, prin cele şapte sfere planetare, în care primea calităţile corespondente fiecărei planete. După moarte sufletul urma acelaşi drum, în sens invers, eliberându-se treptat de „greutăţile” căpătate în momentul coborârii. În mithraism existau şapte grade iniţiatice, corespunzătoare, de asemenea, planetelor. În Divina Comedie Dante urcă cele şapte ocoluri ale Purgatoriului, la ieşirea din fiecare fiind iertat de câte un păcat capital, iar în Paradis străbate şi el cele şapte ceruri planetare. Sri Ramakrishna spune că fiecare om care alege calea desăvârşirii spirituale va accede la şapte niveluri din ce în ce mai înalte de conştiinţă, pe măsură ce forţa Kundalini se trezeşte şi traversează cei şapte centri de forţă ai fiinţei umane. În creştinism se vorbeşte despre şapte trepte ale rugăciunii.


Rodney Collin arată că şi viaţa umană obişnuită este un astfel de proces. Descrierea ciclului vieţii umane şi a ceea ce el numeşte „pietrele de hotar ale vieţii”, puse în corelaţie cu diferitele influenţe planetare, ne va ajuta să înţelegem atât legea octavelor, cât şi relaţiile dintre diferitele cosmosuri, modul în care un cosmos mai mare influenţează un cosmos inferior.


fetusMai întâi trebuie precizat un lucru: viaţa omului nu începe de la naştere, cum se crede de obicei, ci în momentul concepţiei.
Prima piatră de hotar este la 60 de zile după concepţie. Acum embrionul pluteşte în lichidul amniotic, întreaga sa activitate constând în primirea şi transformarea substanţelor hrănitoare provenite de la mamă. Rolul predominant îl are pancreasul matern şi tot ce are legătură cu acest reper este în esenţă lichid şi, fiind influenţat de Lună, urmează un ciclu de 29 de zile.


A doua piatră de hotar coincide cu ciclul de 117 zile al lui Mercur. Acum se formează sistemul respirator şi tot acum fătul începe să aibă propriile mişcări involuntare, simţite de mamă. Aceste funcţii sunt legate de dominaţia exercitată acum de tiroidă.


A treia piatră de hotar este naşterea. Fătul iese într-un mediu nou, respiră şi trăieşte. După acestea urmează un prim moment de hiatus, după care continuarea procesului nu poate avea loc decât dacă fiinţa începe să utilizeze o nouă formă de energie, venită din afară. Aceasta este aerul. Naşterea este, de fapt, momentul în care omul începe să respire. De acum, el nu se va hrăni numai cu mâncare, ci şi cu aer. Acum îşi exercită influenţa dominantă ciclurile minore ale Pământului, asteroizilor, ale lui Venus şi Marte, fenomen legat de formarea diferitelor aspecte ale corpului fizic individual.


A patra piatră de hotar corespunde încheierii unui ciclu venusian, şi priveşte în special creşterea în masă, care în primul an după naştere atinge un maxim de aproape 9 kilograme, neegalat după aceea. Apogeul acestui proces, atins la zece luni şi jumătate, marchează predominanţa funcţiei de formare a ţesuturilor vii controlată de paratiroidă în conjuncţie cu timusul, sub influenţa lui Venus şi a Soarelui.


A cincea piatră de hotar este plasată la aproximativ doi ani şi nouă luni. Acum scade brusc viteza creşterii în greutate. Doar creierul continuă să crească accelerat, ajungând în jurul vârstei de 5 ani la 90% din greutatea de la maturitate, în timp ce greutatea corpului atinge numai un sfert. Acum copilul începe să stăpânească într-adevăr limbajul, depăşind perioada în care putea doar să dea nume potrivite unor obiecte individuale. Acum el poate opera cu concepte abstracte şi începe să-şi formeze o personalitate individuală. Perioada este guvernată de o influenţă combinată a lui Saturn şi a lui Marte.


La a şasea piatră de hotar, plasată în jurul vârstei de şapte ani, formarea personalităţii este aproape încheiată. Creierul funcţionează la întreaga capacitate ca un mecanism de receptare, iar copiii pun nenumărate întrebări care izvorăsc dintr-un flux constant de noi percepţii, care pentru adulţii chemaţi să răspundă sunt de mult familiare şi de la sine înţelese. Aceste percepţii sunt digerate în idei, opinii şi un nou fel de a trăi. Fiind vorba de un nou moment de hiatus, copilul începe să utilizeze o nouă formă de energie. De acum înainte organismul nu se mai hrăneşte numai cu mâncare şi cu aer, ci şi cu percepţii suficient prelucrate. Această perioadă este marcată de cicluri majore ale asteroizilor, ale lui Jupiter şi Marte, după cum etapele imediat următoare naşterii erau marcate de cicluri minore analoage. Este interesant că inclusiv în vorbirea uzuală se insistă pe „cei şapte ani de acasă”.


copilaria etapele vietiiA şaptea piatră de hotar marchează pubertatea, în jurul vârstei de 15 ani. Aceasta coincide cu ciclul lui Marte şi cu debutul activităţii glandelor suprarenale. Este vârsta activităţii pasionate, manifestată prin alergări, sărituri, înclinaţie spre jocuri şi sporturi periculoase. Este începutul voinţei, al hotărârii şi al tăriei de caracter şi tot acum îşi începe activitatea propriu-zisă funcţia sexuală. Din acest moment omul devine capabil de procreaţie, momentul concepţiei marcând începutul unei alte octave, odată cu apariţia unei noi fiinţe.


Există şi o a opta piatră de hotar, la vârsta de 35 de ani, când omul se află în apogeul vieţii, având resurse şi responsabilităţi maxime. Acum este dominantă pituitara anterioară, care conferă autocontrol şi putere de acţiune. Această piatră de hotar reprezintă punctul final al octavei iniţiate la naştere şi, ţinând cont că evoluţia se desfăşoară în spirală, revenirea la acel punct iniţial, dar pe un nivel superior. Acum este iniţiată o nouă octavă. Omul are posibilitatea de a-şi activa o nouă funcţie, bazată pe conştienţa sa privind propria fiinţă şi relaţia cu universul. Dacă nu reuşeşte activarea acestei funcţii, urmează un declin accentuat încheiat la a noua piatră de hotar – moartea.


Pot fi găsite exemple de oameni deosebiţi care au reuşit să-şi activeze respectiva funcţie superioară în acest moment al vieţii, la care se referă şi Dante în Prologul Divinei Comedii: „Spre-amiaza vieţii noastre muritoare/ ajuns într-o pădure-ntunecoasă/ mă rătăcii pierzând dreapta cărare”. Dante este smuls din această rătăcire de Vergiliu şi Beatrice, călăuzele lui în călătoria prin Infern, Purgatoriu şi Paradis. Cele două personaje pot simboliza funcţia intelectuală superioară şi, respectiv, funcţia emoţională superioară. Patimile, învierea şi apoi înălţarea lui Hristos au loc la vârsta de 33 de ani. Imediat după 35 de ani Kepler termina Noua Astronomie, prin care dezvăluia legile mişcărilor planetelor şi unitatea sistemului solar. La aceeaşi vârstă Balzac concepea Comedia Umană, Tolstoi Război şi pace, iar Ibsen Peer Gynt, încercări de a exprima literar integralitatea vieţii omeneşti. Pentru un astfel de om, care şi-a trezit, măcar parţial, funcţiile superioare, viaţa va continua într-un mod diferit şi moartea sa nu este identică cu moartea unui om obişnuit.

 

 

7. Personalitate, esenţă şi suflet


Modul prin care un om trece prin cele şapte pietre de hotar ale vieţii şi faptul că dacă după treizeci şi cinci de ani el continuă să evolueze sau nu face decât să trăiască în mod mecanic depinde de nivelul său de conştienţă.


scoala etapele vietiiMai întâi trebuie stabilit ce se înţelege prin termenul „om”, care sunt părţile componente ale fiinţei umane. În general, noi nu vedem decât personalitatea unui om, adică modul în care acesta s-a adaptat în lume. Latinescul „persona” desemna tocmai masca actorului, cea prin care acesta comunică. Personalitatea cuprinde tot ceea ce un om a învăţat de-a lungul vieţii, imitaţia jucând un rol fundamental în formarea sa. Treptat, omul învaţă să meargă, să vorbească, să gândească, să se comporte în societate conform anumitor reguli şi îşi formează multiple gusturi şi preferinţe. Astfel are loc adaptarea la viaţă, care îi permite să se protejeze de şocuri şi tulburări inutile, care astfel l-ar putea distruge. Problema decurge însă din faptul că, de cele mai multe ori, personalitatea ajunge să domine în întregime viaţa unui om, împiedicând dezvoltarea a ceea ce este înnăscut şi reprezintă baza dezvoltării fizice, emoţionale, intelectuale, purtând numele de esenţă.


Personalitatea este utilă omului atunci când serveşte esenţa., ajutând la dezvoltarea acesteia, dar ea nu este dispusă să accepte acest lucru, dorind să menţină în permanenţă controlul. Prin urmare, omul pierde legătura cu propria esenţă, uită care este propria sa natură şi ajunge să aibă idei total eronate despre sine şi despre posibilităţile sale reale. De exemplu, cel care prin structura sa naturală şi capacităţile sale ar fi un muncitor bun şi de succes simte că este sau că ar fi putut fi un mare poet, chiar dacă nu a scris niciodată o poezie. Pe de altă parte, poetul înnăscut crede că ar fi foarte fericit într-o fermă, deşi nu şi-a petrecut niciodată mai mult de un week-end în afara oraşului, iar profesoara înnăscută visează la o carieră de succes în sport, chiar dacă oboseşte după zece minute de mers pe jos. Pentru a-şi susţine toate aceste năzuinţe, fiecare inventează sau preia de la cei din jur atitudini diferite de cele dictate de esenţa sa, de cine este el de fapt.


Calea de a vindeca această iluzie este efortul permanent de a deveni conştient de propria existenţă şi de legătura cu lumea înconjurătoare. În momentul în care omul devine conştient de propria existenţă, va şti ce este şi ce nu este el, adică va cunoaşte diferenţa dintre esenţa şi personalitatea lui. În acelaşi moment el va şti ce este în el şi ce este în afara lui, adică se va cunoaşte pe sine în relaţie cu lumea.


iisus hristos

De acum înainte, chiar şi personalitatea va redeveni utilă, recăpătându-şi rolul normal de slujitor al esenţei. Individul reîncepe să fie el însuşi, simţindu-se şi acţionând liber, conform esenţei proprii. Separarea de pretenţiile şi imitaţiile care l-au înrobit din copilărie e însoţită de o senzaţie de libertate fără asemănare, care poate procura exact forţa de motivare necesară pentru a trece la împlinirea unor noi scopuri, pe care omul eliberat le vede acum ca fiind necesare. Această senzaţie de eliberare este absolut normală, pentru că atâta timp cât esenţa fusese dominată de personalitate, iar puterea şi capacităţile naturale serviseră falsei imagini despre sine, esenţa se ofilise şi era în pericol de a deveni incapabilă de o dezvoltare ulterioară.


Aşadar, singura soluţie posibilă este conştienţa. Odată cu dobândirea conştienţei, omul începe să creeze a treia parte a fiinţei sale: sufletul. Pentru că omul obişnuit nu are un suflet. Sufletul poate fi considerat drept totalitatea momentelor de conştienţă din timpul vieţii, ori aceste momente sunt extrem de rare, doar câteva într-un an sau chiar întreaga viaţă.


Pentru a face lucrurile mai clare, putem spune că momentele de conştienţă sunt cele pe care ţi le aminteşti exact aşa cum au fost, cu foarte mare claritate, tocmai pentru că le-ai trăit cu toată fiinţa ta. Îţi aminteşti perfect unde erai, cu cine, ce se întâmpla în jurul tău, cum ai acţionat, ce simţeai şi ce gândeai. Îşi aminteşti nu numai că un lucru s-a întâmplat, ci şi cum s-a întâmplat. Câte astfel de momente vă puteţi aminti, de exemplu, din primii zece ani de viaţă, interval în care am văzut că sunt plasate şase pietre de hotar ale vieţii? Probabil foarte puţine: câteva clipe de bucurie extremă, unele ieşiri din mediul în care trăiaţi de obicei, vreun conflict mai puternic cu cineva din jur sau pierderea unei fiinţe dragi. Însumate, aceste amintiri ajung probabil, ca durată, la maxim şaizeci de minute. Deci din zece ani de viaţă vă amintiţi şaizeci de minute. În zece ani de viaţă aţi trăit conştient şaizeci de minute. S-a schimbat oare situaţia, de la sine, în următorii zece ani? Probabil că vă amintiţi prima iubire, momentele de tensiune reprezentate de examene şi, din nou, conflictele violente şi unele pierderi care v-au durut mult. S-a dus un alt deceniu, aţi mai avut câteva zeci de minute de conştienţă. Iar unele din aceste amintiri sunt dureroase, aşa că aţi prefera să le uitaţi şi pe ele. Se mai poate vorbi în acest caz de un suflet sau de conştienţă?

 

 

8. Utilizarea energiei, conştienţa şi formarea unui suflet


Faptul că nu suntem conştienţi şi, mai ales că, atunci când apare, nu putem păstra conştienţa de sine mai mult de câteva minute, se datorează în principal modului în care ne cheltuim energia. Preluăm permanent energie din alimentele pe care le înghiţim, din aerul pe care îl respirăm şi din percepţiile pe care le absorbim prin intermediul celor cinci simţuri. Această energie este transformată de organismul nostru, devenind mult mai rafinată, dar şi instabilă, volatilă şi dificil de reţinut. Pentru a o reţine este nevoie de atenţie, care poate transforma această materie în vehicul al conştienţei de sine. Altfel, energia se iroseşte.


maestru spiritualÎn viaţa obişnuită, mecanică, această materie se difuzează în toate direcţiile, ieşind în afara corpului omului sub formă de visare cu ochii deschişi, de mişcări necontrolate ale corpului (precum tremuratul picioarelor, joaca cu inelul de pe deget sau trecerea mâinii prin păr), sau de emoţii negative, precum iritare, invidie, ură, auto-compătimire. De asemenea, această materie este pierdută prin intermediul stării de „fascinaţie”, în care omul îşi pierde complet identitatea într-o conversaţie, un gând, o acţiune pe care o face. Uiţi de tine când asculţi o melodie, când citeşti o carte, când vorbeşti cu un prieten, şi în acest timp energia se scurge spre obiectul fascinaţiei tale.


Omul învaţă încă din copilărie şi adolescenţă să îşi irosească energia în acest mod, pentru că, aparent, nu poţi realiza nimic de calitate fără să îţi menţii fascinaţia mai mult timp într-o anumită direcţie. Ca să facă o pereche de pantofi, un cizmar trebuie să fie fascinat câteva ore de munca sa. Pentru a cânta bine, un pianist trebuie să fie fascinat de instrumentul său, iar scrierea unei cărţi despre elefanţi presupune ca autorul să fie fascinat de studiul acestor animale.


În starea de „fascinaţie”, omul este conştient de un singur lucru. El îşi dă seama fie de persoana cu care vorbeşte, fie de propriile cuvinte, fie de cartea pe care o citeşte, fie de gândurile sale în legătură cu ea. Ori devine conştient de un fenomen exterior şi nu mai e conştient de sine, ori devine conştient de ceva dinăuntrul său (dar nu de totalitatea fiinţei sale) şi uită de lumea exterioară. Foarte rar reuşeşte să îşi dea seama, concomitent, de ceea ce spune şi de persoana căreia i se adresează, de cartea pe care o studiază şi de gândurile sale referitoare la aceasta.
Una dintre puţinele acţiuni care, în anumite circumstanţe, aduc o intensă conştientizare de sine şi de celălalt în acelaşi timp este sexul, care permite un acces temporar la stări superioare de conştienţă. Acesta este unul din motivele pentru care iubirea exprimată dintr-o relaţie sexuală exercită o extraordinară putere de atracţie. Şi în acest caz însă, rezultatele acestei stări de conştienţă sunt repede risipite, rămânând numai amintirea şi dorinţa de repetare a câtorva clipe trăite intens, cu întreaga fiinţă.


Trebuie să ajungem la divizarea intenţionată a atenţiei înspre sine şi înspre lumea exterioară astfel încât, prin practică îndelungată şi exerciţiu constant al voinţei, să nu i se mai permită materiei fine a conştienţei să se împrăştie, ci să înceapă să fie folosită pentru ridicarea nivelului de conştienţă. Astfel omul va ajunge să îşi amintească de la sine din când în când, şi apoi din ce în ce mai des şi va începe să îşi formeze un suflet.


După cum am spus deja, nici un fenomen nu poate fi produs numai de două forţe, ci orice rezultat real necesită acţiunea a trei forţe. Practica divizării atenţiei şi a amintirii de sine e conectată cu încercarea omului de a produce un fenomen: naşterea conştienţei în el însuşi. Când acest lucru se întâmplă, atenţia va recunoaşte nu doi, ci trei factori: propriul organism, situaţia în care acest organism este implicat în modul respectiv şi ceva permanent, aflat pe un nivel superior celorlalte două. Fiecare persoană trebuie să găsească pentru sine acest factor şi forma sa personală: scopul său, principiile pe care le-a învăţat, Soarele care luminează atât observatorul cât şi obiectul observat, Dumnezeu. Sigur e că atenţiei îi vine mai uşor să fie divizată în trei decât în două, adică îi este mai uşor să îşi amintească de sine şi de lucrurile din jur în prezenţa unui al treilea factor.


Spre exemplu, e posibil să fi citit aceste rânduri cu atenţia total împrăştiată, scăpată de sub control, atrasă pentru câteva secunde de zgomotele exterioare, apoi de amintirea conversaţiei purtată ceva mai devreme, apoi de planurile pentru ziua următoare. Sau poate că aţi fost fascinat de text, uitând unde vă aflaţi şi inconştient de poziţia în care sunteţi aşezat şi de senzaţia de căldură, frig sau durere resimţită de corp. În cazul atenţiei divizate, aţi citit textul fiind în acelaşi timp conştient de sine, iar în cazul amintirii de sine aţi fost conştient de text, de sine, de scopul pentru care citeaţi, sau de divinitatea atotputernică.


Poate că şi la amintirea de sine se referă, de fapt, marile religii atunci când afirmă că trebuie să fim mereu cu gândul la Dumnezeu. Nu înseamnă să fim fascinaţi de Dumnezeu ci, în timp ce suntem conştienţi de noi înşine, de locul în care ne aflăm, să fim conştienţi şi de a treia forţă, atotputernică.

 

 

9. Cosmosurile şi influenţa cerească


Creşterea nivelului de conştienţă aduce după sine şi depăşirea legilor cosmosului în care trăim şi asimilarea influenţei unor cosmosuri teoria influentei cerestisuperioare. Atunci când am definit „cosmosul”, am văzut că acestei definiţii îi corespundeau realităţi de dimensiuni foarte diferite: sistemul solar, dar şi o celulă umană, absolutul, dar şi o moleculă. Cosmosul numit om trăieşte în alte cosmosuri, mai mari: omenirea în ansamblu, natura, Pământul, sistemul solar, Calea Lactee, Absolutul. Dar omul nu poate percepe aceste cosmosuri superioare.
Fiecare cosmos e tridimensional, dar fiecare nu are decât două dimensiuni comune cu cosmosul imediat superior sau imediat inferior. De exemplu, omul poate călători pe întreaga suprafaţă a Pământului, a cărei configuraţie creează la scara umană lumea tridimensională în care omul trăieşte. La scara Pământului însă, suprafaţa sa, tridimensională pentru om, e doar bidimensională, trebuind adăugată o nouă dimensiune: grosimea Pământului, necunoscută şi nepătrunsă de om.


Deci omul nu vede decât două din cele trei dimensiuni ale cosmosului imediat superior, Pământul, care îl influenţează în cea mai mare măsură. Din cosmosurile superioare omul percepe şi mai puţin. De fapt, cu cât un cosmos este mai evoluat, cu atât percepem şi înţelegem mai puţin din el. Soarele este o minge de foc pe cer, dar dacă încercăm să îl privim pentru câteva minute orbim. Calea Lactee e o reţea de minuscule puncte luminoase, iar galaxiile îndepărtate abia dacă pâlpâie pe bolta cerească. Absolutul nu îl percepem în nici un fel. E inaccesibil pentru noi, atâta timp cât rămânem în starea noastră actuală, iar influenţa lui nu ajunge până la noi.


Omul obişnuit este influenţat doar de ceilalţi oameni, de condiţiile meteorologice, de Lună, Soare şi celelalte planete. Această influenţă depinde de configuraţia planetelor în momentul concepţiei, în momentul naşterii, şi – pentru un număr minuscul dintre noi – în momentul în care, datorită unei vieţi conştiente, îşi formează un suflet. În acest moment însă, omul nu mai este supus doar influenţelor planetare, ci începe să ştie să folosească influenţele unor lumi superioare.


Aceasta este, mult simplificată, teoria influenţei cereşti. Misterul cosmic, însă, nu poate fi înţeles doar citind o carte care îşi propune şi – într-o măsură mai mare sau mai mică – reuşeşte să fie un model al universului, dar poate reprezenta cunoaşterea ce aduce a treia forţă în strădania unui om de a deveni conştient.

 

Marius-Cristian ENE
 


Articole din aceeasi categorie:

Ţine-te in pas cu noi: Abonare RSS, Distribuie
loading...

loading...
Horoscop