loading...
Horoscop Berbec
Berbec
Horoscop Taur
Taur
Horoscop Gemeni
Gemeni
Horoscop Rac
Rac
Horoscop Leu
Leu
Horoscop Fecioară
Fecioară
Horoscop Balanţă
Balanţă
Horoscop Scorpion
Scorpion
Horoscop Săgetător
Săgetător
Horoscop Capricorn
Capricorn
Horoscop Vărsător
Vărsător
Horoscop Peşti
Peşti
ClubMistic.ro
Altfel despre Zodii
Zodiile si Sexul
Zodii si Cadouri
Zodiile si Moda

Articol citit de 13378 ori.
Rushdie - Versetele satanice (arhanghelul nebun versus demonul sincer)

 versetele satanice salman rushdie

În 1989, întreaga lume „civilizată” se declara şocată de o decizie a autorităţilor iraniene.


„Chiar dacă Salman Rushdie se va căi în asemenea măsură încât va deveni cel mai pios om din vremurile noastre, pentru fiecare musulman rămâne valabilă obligaţia de a-l trimite în iad cu orice preţ, chiar cu preţul sacrificării propriei vieţi” spunea, la 17 februarie 1989, preşedintele iranian Ali Khamenei, întărind condamnarea la moarte a scriitorului britanic de origine indiană Salman Rushdie, pronunţată cu trei zile înainte de ayatolahul Khomeiny, ghidul spiritual al revoluţiei islamice din Iran. Orice iranian care l-ar fi ucis pe Rushdie ar fi primit echivalentul a 21500 de dolari, iar dacă „execuţia” ar fi fost opera unui islamic de altă naţionalitate, acesta primea numai 7500 de dolari. În 1998, autorităţile iraniene au mărit recompensa la 2,8 milioane de dolari.


Ce a provocat această reacţie? O carte. „Versetele satanice”, apărută în 1988, a fost imediat interzisă în India, Pakistan, Bangladesh, Indonezia, Malaezia, Arabia Saudită, Quatar, Egipt, Sudan şi. Somalia. De ce? Pentru că era „blasfemiatoare” la adresa Islamului.


Romanul lui Rushdie debutează cu imaginea a doi bărbaţi care cad din cer. Gibreel Farishta, actor indian, vedetă la Bollywood, şi Saladin Chamcha, o „voce” de succes la radiourile britanice, de asemenea de origine indiană, au supravieţuit miraculos exploziei unui avion deturnat şi se prăbuşesc cu viteză , de la 8848 de metri (înălţimea Everestului), pe coasta engleză a Mării Mânecii. La fel de miraculos cum au supravieţuit exploziei avionului, ei supravieţuiesc şi căderii din cer, dar nu fără efecte secundare: Gibreel începe să se creadă arhanghelul cu acelaşi nume (Gabrielul creştin, cel care a anunţat-o pe Fecioara Maria că îl va naşte pe fiul lui Dumnezeu, dar şi cel care i-a dictat Coranul lui Mahomed), iar Saladin devine un demon în toată regula, cu coarne, coadă, picioare de ţap şi, drept bonus, un falus imens.


În timp ce Saladin cade victimă brutalităţii Poliţiei britanice şi propriului aspect monstruos, Gibreel o caută şi o găseşte pe femeia pentru care renunţase la o carieră strălucită în India şi alesese să vină în Marea Britanie: alpinista Allie Cone. Cei doi formează un cuplu ciudat, fiecare având numeroase dialoguri cu câte un personaj imaginar. Gibreel cu Rekha Merchant, femeie care îl iubise şi care se omorâse în India din cauza lui şi acum plutea pe un covor zburător, refuzând să îl lase în pace, iar Allie cu alpinistul yoghin care a murit încercând să urce pe Everest de unul singur, în 1934.


salman rushdieSuferinţa lui Saladin se manifestă la nivel fizic şi îi provoacă numeroase neplăceri, el fiind nevoit să ducă, timp de câteva luni, o existenţă dincolo de limita normală a suportabilului, din cauza aspectului său fizic neverosimil. În schimb, Gibreel arată normal, dar psihicul său este departe de a face faţă evenimentelor cu care se confruntă. De această slăbiciune profită Saladin, care îi aţâţă gelozia şi reuşeşte să îi distrugă relaţia cu Allie, ca o răzbunare pentru că, după ce căzuseră împreună pe plaja britanică, Gibreel îl lăsase în voia poliţiei britanice, fără să încerce să îl ajute.


Lui Gibreel i se iveşte curând prilejul de a-i răspunde cu aceeaşi monedă celui care îl îndepărtase de femeia iubită dar, în momentul în care are ocazia să îl ucidă, renunţă. Mai mult, îi salvează viaţa lui Saladin, scăpându-l dintr-un incendiu. Iubita sa nu are însă aceeaşi şansă. Din ce în ce mai dereglat psihic, Gibreel o ucide, după care, dându-şi seama că nu se poate vindeca, se sinucide: „«dacă ajung la concluzia că boala nu mă va părăsi niciodată, că va reveni mereu, nu voi îndura aşa ceva.». Apoi, foarte repede, înainte ca Salahuddin să poată mişca vreun deget, Gibreel şi-a pus ţeava pistolului în gură. A apăsat pe trăgaci. Şi a fost liber.”


Destinul pe care şi-l (re)construieşte Saladin Chamcha este diferit. Întors în India natală, de care încercase toată viaţa să fugă, se împacă cu tatăl său şi îşi acceptă propriile origini, regăsindu-şi treptat, identitatea şi, totodată, liniştea: „Se părea că, în ciuda tuturor ticăloşiilor lui, a slăbiciunii, a vinovăţiei – în ciuda umanităţii sale – i se dădea încă o şansă. Norocul omului nu poate fi explicat, asta e clar”.


Însă povestea destinului celor doi supravieţuitori ai catastrofei aviatice este întregită de prezentarea pe larg a delirurilor lui Gibreel. Acestea sunt fragmentele care i-au adus autorului „Versetelor satanice” condamnarea la moarte. În fiecare dintre ele, fostul actor specializat în interpretarea pe ecran a unor personaje sfinte se imaginează drept arhanghelul Gibreel. În prima istorisire, el ia contact cu aşa-numitul Mahound din Jahilia, reprezentându-l de fapt pe Mahomed înainte de Hegira.

ayatollah
În povestea lui Mahound sunt mai multe aspecte care, în opinia credincioşilor islamici, justifică decizia autorităţilor iraniene. De exemplu, se sugerează că unul dintre scribii lui Mahomed a modificat în mod intenţionat ceea ce îi dicta profetul, el intervenind direct, pentru a se amuza, în textul care este considerat de musulmani o revelaţie sfântă. În altă secvenţă, un poet satiric căutat de profetul Mahound se ascunde într-un bordel în care fiecare din cele 12 prostituate poartă numele uneia din soţiile profetului.


Problema cheie o constituie însă cea a versetelor satanice, care au dat şi titlul cărţii. Când este întrebat de Mahound ce atitudine trebuie să aibă credincioşii faţă de cele trei vechi zeiţe ale arabilor, Al-Lat, Uzza şi Manat, Gibreel îi răspunde: „Acestea sunt lebede, ce zboară sus şi în mijlocirea lor să se nădăjduiască”. Răspunsul constituie o justificare a cultului acestor zeiţe. În tradiţia islamică, se afirmă că aceste versete i-au fost dictate Profetului de Satan şi, când şi-a dat seama de acest lucru, le-a eliminat din Coran. În cartea lui Rushdie însă, Gibreel îi dictează lui Mahound atât versetul favorabil zeiţelor, cât şi modificarea acestuia. Mai mult, înainte de a muri, Mahound poartă o discuţie imaginară cu zeiţa Al-Lat, căreia chiar îi mulţumeşte pentru un dar.


Într-un alt delir al lui Gibreel Farishta, „arhanghelul“ comunică cu aşa-numitul „imam”, un lider religios aflat în exil, episodul fiind considerat o referire la exilul parizian al Ayatolahului Khomeini, cel care, după apariţia cărţii, avea să pronunţe condamnarea la moarte a autorului. Iată în ce fel gândeşte Imamul din carte: „Istoria e narcoticul, făcătura şi unealta diavolului, a marelui shaitan, cea mai gigantică minciună de pe lume – progres, ştiinţă, drepturi – împotriva căreia s-a ridicat Imamul. Istoria înseamnă abatere de la Cale, iar cunoaşterea e o amăgire, pentru că întreaga cunoaştere a fost isprăvită în ziua în care Allah şi-a terminat revelaţia către Mahound“.


patriarhul danielAl treilea episod al nebuniei lui Gibreel Farishta se petrece în India contemporană. De data aceasta, o tânără inspirată de arhanghel convinge un întreg sat de indieni musulmani să o urmeze într-un pelerinaj pe jos până la Mecca, asigurându-i că Marea Arabiei se va despica în faţa lor. Toţi cei care o urmează intră în mare şi dispar, fie înecaţi, fie continuând să trăiască o minune, cum înţelege, înainte de moarte, unul dintre cei care nu crezuseră în mesajul tinerei fete: „Trupul i s-a despicat de la mărul lui Adam până în vintre, astfel că ea a putut să pătrundă adânc în el, şi acum ea era deschisă, toţi erau, şi în momentul în care s-au deschis, apele s-au despărţit şi ei au pornit spre Mecca, traversând nisipurile de pe fundul Mării Arabiei.


Din cele 650 de pagini ale cărţii apărute la Editura Polirom în 2007, în traducerea Danei Crăciun, mai puţin de 100 cuprind povestea profetului Mahound. Aceste o sută de pagini au fost suficiente ca legea islamică să îl declare pe Rushdie vinovat de ateism, apostazie şi conspiraţie împotriva Islamului.


Ca să înţelegem mai bine modul în care Rushdie a tratat simbolurile principale ale religiei islamice, ne vom imagina cum ar arăta o poveste similară, în variantă creştină. Nu este foarte greu să inventăm o poveste în care Matei, Marcu, Luca şi Ioan îşi scriu evangheliile la comanda lui Satan. Mai mult, Iisus aflat pe cruce are viziunea aceluiaşi demon, căruia i se închină cu umilinţă, în momentul în care exclamă: „Dumnezeule, dumnezeule, de ce M-ai părăsit?”. După moartea lui Iisus pe cruce, soldaţii romani care asistaseră, plictisiţi, la eveniment, merg la un bordel a cărei „vedetă“ este o prostituată evreică, cu numele Maria, numită, în batjocură, „Fecioara”.


De altfel, literatura occidentală a imaginat demult – şl nu o singură dată – astfel de scene. În celebrul roman „Exorcistul” de William Peter Blatty, apărut în 1971, care a cunoscut două ecranizări de succes, este descris următorul ritual: „Imaginea Fecioarei, de exemplu – de obicei vopsită, pentru a-i da o aparenţă de destrăbălare, depravare – era prevăzută cu sâni pe care preoţii îi sugeau, şi de asemenea cu un vagin în care putea fi introdus penisul. Statuile lui Hristos erau prevăzute cu un falus pentru felaţiune atât cu bărbaţi cât şi cu femei şi de asemenea pentru inserţia în vaginul femeilor şi în anusul bărbaţilor”. Din ceva mai recentul „Cod al lui Da Vinci”, de Dan Brown, aflăm că Iisus Hristos a fost căsătorit cu fosta prostituată Maria Magdalena şi că împreună au avut copii, ai căror urmaşi supravieţuiesc şi astăzi.


moscheeTotuşi, societatea occidentală a „digerat“ mult mai uşor decât cea islamică aceste atacuri la fundamentele credinţei creştine. Comparaţia este, aparent, în favoarea noastră. Conform percepţiei generale, este mult mai „civilizat” ca, atunci când cineva scuipă sau îşi face nevoile pe valorile tale şi ale strămoşilor tăi, tu să taci sau, mai mult, să i te alături. O analiză cât de cât sinceră ne dezvăluie că bucuria şi elanul cu care omul occidental a săpat chiar la baza miturilor care îi hrăneau fiinţa spirituală reprezintă o atitudine la fel de greşită ca fanatismul care îi face pe radicalii islamici să ardă cărţi şi să îi condamne la moarte pe autorii lor. Ambele atitudini sunt suficient de îndepărtate de „calea de mijloc“ pentru a ne arăta, în toată hidoşenia sa, goliciunea spirituală a omului contemporan, manifestată fie prin negarea a orice nu poate fi perceput prin experienţă directă (occidentalii), fie a tot ceea ce nu corespunde propriilor interpretări aduse unor trăiri care nu pot fi interpretate (musulmanii radicali).


Dacă societăţile actuale creştină şi islamică nu sunt diferite decât prin faptul că au ales două căi separate care duc spre aceeaşi destinaţie (acceptarea exclusivă a propriului adevăr şi condamnarea tuturor celorlalte modalităţi de înţelegere), bisericile seamănă între ele chiar mai mult decât societăţile. Mai multe texte autentic creştine ne fac să ne întrebăm dacă nu cumva Biserica noastră nu îi condamnă la moarte pe indezirabili doar pentru că nu mai are puterea să o facă. (Când aveau această putere, se ştie ce soartă i-au rezervat catolicii filosofului Giordano Bruno, iar protestanţii medicului Miguel Servet).


moschee minareteAfirmaţia că Biserica nu s-a schimbat decât aparent, sau că mai degrabă mimează schimbarea pentru că aşa o cer circumstanţele actuale, poate fi susţinută cu texte creştine autentice, inclusiv din spaţiul românesc. Dacă luăm un simplu „Îndreptar de spovedanie“, aflăm ce consideră Biserica Ortodoxă drept păcat, în anul 2008: „Mi-am ras barba şi mustăţile, m-am tuns după moda veacului de acum sau mi-am lăsat plete“; „Ca femeie am purtat pantaloni, devenind urâciune înaintea lui dumnezeu“; „Am fost la ştranduri, plajă; am făcut nudism“; „Am fost la nunţi cu lăutari,baluri, hore, discoteci şi alte petreceri păgâne, necreştine”; „am jucat table, biliard, cărţi sau alte jocuri de noroc“; etc, etc, etc.


Aşadar, biserica noastră consideră că este un păcat să joci table, să te razi dacă eşti bărbat sau să porţi pantaloni dacă eşti femeie. Nu este greu să ne imaginăm ce legi ar fi adoptate dacă celor care le spun credincioşilor că acestea sunt păcate li s-ar da, pe lângă puterea spirituală, şi cea „lumească“.


Înainte de a râde cu superioritate de femeile islamice care îşi acoperă faţa în public, ar trebui să ţinem cont de faptul că şi biserica noastră consideră că, dacă râzi prea strident, dacă mergi la stadion sau dacă te razi, vei merge în iad. Pentru că meriţi să mergi în iad.


Vorbind în termenii romanului lui Rushdie, Islamul pare că oferă acum imaginea dizgraţioasă a lui Saladin Chamcha prefăcut în diavol, în timp ce creştinismul are un aspect exterior la fel de frumos ca Gibreel Farishta şi trăiri interioare la fel de aberante ca ale aşa-zisului arhanghel. Soarta celor două personaje reprezintă un avertisment clar: demonul care şi-a recunoscut şi şi-a expus în public propriile probleme s-a vindecat şi a găsit liniştea, în timp ce „arhanghelul” a cărui nebunie nu se vedea s-a sinucis, nu înainte de a comite o crimă.

 

Marius Cristian Ene
 


Articole din aceeasi categorie:

Ţine-te in pas cu noi: Abonare RSS, Distribuie
loading...

loading...
Horoscop